Lăcrămioara Marița 0 comentarii

Răsăritul Interior: O Călătorie de 30 de Ani în Autodescoperire

Am pornit în această călătorie de autodescoperire de la o întrebare aparent simplă: ‘Poți să-i oferi cuiva apă dintr-o cană goală?’

Această întrebare a început să mă obsedeze și să-mi zdruncine temeliile gândirii.

Era că și cum cineva ar fi aruncat o piatră în apele liniștite ale sufletului meu, iar ecourile acelei întrebări aveau să reverberaze în viața mea pentru totdeauna.

Acel moment mi-a reamintit de o înțelepciune ancestrală: că noi le dăm celorlalți din cine suntem, nu din ce avem sau din cunoșțînțele noastre!

Acea revelație a marcat un punct de cotitură în viața mea, schimbându-mi perspectiva într-un mod profund și definitoriu.

M-am străduit toată viață mea să găsesc mereu explicația logică pentru absolut orice. Dar știi ceva? Nu e suficient să înțelegem doar logic sensul unui lucru. Avem nevoie să simțim acel declic profund în tot corpul, acel AHA-moment care deschide ușa spre înțelesuri și conexiuni surprinzătoare, care fac lumina în mult mai multe aspecte ale vieii noastre și ne trezim exclamând spontan:wow! Și apoi inima ni se încălzește și simțim un sentiment de profundă recunoșțînță pentru darurile pe care le-am primit.

În acel moment de uimire și gratitudine îți vezi cu adevărat sufletul, îți vezi frumusețea și autenticitatea. Și odată ce ai gustat din acest nectar, îți doreșți tot mai mult. Și știi că e posibil să primeșți iar.

Cu trei decenii în urmă, am început o carieră ca învățătoare, o cale marcată de implicare în proiecte, serbări, cursuri și tot felul de activități menite să aducă lumină în viețile altora. Poate ai să razi, dar în primii ani la catedră, mă trezeam noaptea speriată și mă întrebăm aproape obsesiv: oare modul în care fac eu educație chiar îi zidește pe copii sau dimpotrivă, îi distruge?Mărturisesc că încă mă întreb și acum. Pentru că asta mă face prezența.Mă ține conectată cu misiunea mea și mă inspiră să devin modelul de dascăl care să inspire la creștere.Acum la maturitate, am renunțat la ideea de perfecțiune, nu pentru că mi-am coborât standardele (chiar dimpotrivă),ci pentru că am înțeles că progresul duce la creștere. Și e duplicabil. Și nu te încătușează în chingile de plumb ale comparației.

Cu fiecare experiență, am crescut în dorința de a cunoaște și a dezvoltă potențialul meu, creând proiecte noi, organizând workshopuri și formări de tot felul ,în domenii diverse.

Cu toate acestea, întrebarea ce mă bântuia a devenit tot mai persistentă: cât din tot ce făceam era cu adevărat pentru ceilalți și cât pentru mine?

Făceam toate activitățile de dragul celorlalți sau simțeam eu un gol pe care așa îl puteam umple ușor?

Privind la aprecierile celorlalți, răspunsul părea evident, dar ceva în mine striga tot mai tare că ceva nu este în regulă. Mă aruncăm în fiecare proiect așteptând validarea, dar vocea interioară țipa că aveam nevoie de mai mult,că nu am primit suficient.

Și ce poate fi mai dureros și mai absurd decât ca cei din jur să te aprecieze, iar tu să te simți mizerabil pe interior?Și să nu înțelegi de ce nu te poți bucura de validarea pe care ți-ai dorit-o și ai primit-o?

În această vâltoare de activități și responsabilități față de alțîi, uitam să acord atenție nevoilor și dorințelor mele. Sau poate,inconștient, îmi ocupăm timpul tocmai că să nu fiu nevoită să mă observ.

Era ca și cum încercam să ofer apă dintr-o cană goală. Cană goală era sufletul meu. Sufletul meu plin de răni, unele mai mici și cicatrizate, altele mai puțîn dureroase,dar multe,mult prea multe încă sângerânde. Și eu credeam cu naivitate că se vor vindeca singure dacă fac și mai multe activități.

Și Dumnezeu care ne iubește și care ne-a dat talanții pentru a-i înmulți, nu pentru a-i îngropa, ne ghidează că un pedagog iscusit.Și dacă vede că nu vrem să învățăm lecția de bunăvoie, că un tată iubitor ce este ,îndepărtează din viață noastră acele contexte și persoane care ne țin blocați.

Și atunci apare durerea.Și cartirea, atunci când nu înțelegem finalitatea si credem că ceea ce ni se întâmplă e împotriva noastră.

În cazul meu, durerea care mi-a sfâșiat inima a venit de la persoanele pe care le-am încurajat și sprijinit cel mai mult. Persoane care în loc de recunoșțînță au răspuns cu răceală sau chiar s-au întors împotriva mea.

Și a durut.Înfiorător de tare. O durere surdă, de nesuportat. O durere care mă făcea să mă întreb:ce sens are?Mai pot să am din nou încredere în cineva?De ce să te implici atât de mult în relații încât să uiți de ține,să te neglijezi total, ca și cum nu ai conta.

Și tiparul s-a repetat, săpând cu cruzime șanțuri adânci în sufletul meu care devenea tot mai pustiu.

Dar când durerea este suficient de mare, decizi să faci ceva ca toată agonia asta să nu se mai repete. Și când îți faci curaj începi să vezi soluții.Nu înseamnă că nu ți-e frică, nu înseamnă că gata,zbori direct pe norișor și totul e roz. Nicidecum. Dar știi clar că nu mai vrei înapoi.Și e suficient.

Și începi să exișți și tu pentru ține. Începi să te descoperi.Și pe măsură ce te vindeci, înțelegi că de fapt nu ceilalți te-au abandonat, tu te-ai părăsit, pentru că nu știai că porți cu ține rana de abandon.Dar ai retrăit-o cu fiecare persoană care te-a scos din viață ei.Ai menținut-o vie pentru că tu continuai să crezi despre tine că nu meriți să fii iubita și că pierzi tot ce iubești. Și subconștientul a continuat să găsească contexte și situații care să-ți valideze povestea.Știu că pare irațional,dar așa funcționează mintea.

Intrarea într-un proces profund de vindecare emoțională ghidat de o persoană experimentată mie mi-a schimbat profund viață!Cu pași mici am reconstruit calea către copilul rănit,abandonat și trist pe care l-am respins cu atâta putere de-o viață.

Și ce bucurie pentru mine să-l regăsesc și pentru el să fie în sfârșit văzut și auzit!

Am parcurs deja o bucată de drum împreună și crede-mă e o călătorie fascinantă.Tot ce avem nevoie există deja în noi, doar că noi mereu căutăm în afară.Și nu e de mirare că nu găsim niciodată.

Acum când îți scriu îmi simt sufletul vibrând de bucurie și recunoșțînță,iar copilul meu interior te salută cu drag și așteaptă cu nerăbdare să ne prindem împreună într-un dans al bucuriei și să ne simțim liberi să ne exprimăm autenticitatea și frumusețea.

Te îmbrățișez,suflet drag! Hai să strălucim împreună!

Împărtășește-mi din propria ta poveste și din rezonanța pe care ai simțit-o citind aceste cuvinte. “